- Pe 5 octombrie se sărbătorește Ziua Cauciucarului, în Zalău. Sursa aici.
- Un studiu al Institutului Național de Statistică a relevat că cele mai frecvent uzitate emoticoane legate de ghicitul în fund sunt:
și
Stiri cretine 2
Acum un an
luni, 30 martie 2009
Ultrascurturi
Zigga-zagga: labii in zig-zag
Succesul nebănuit al postării despre pipi pe jos și comentariul Claudiei - și anume: Fetele fac pipi pe jos cateodata pt ca jetul de lichid uneori intampina... obstacole (de ex labiile nu sunt aranjate frumos) in calea sa si este imprastiat in mai multe directii - m-a determinat să postez poza de mai jos:
Oare cum face pipi această femeie? Oare trebuie să folosească dispozitivul de mai jos?
Oare cum face pipi această femeie? Oare trebuie să folosească dispozitivul de mai jos?
vineri, 27 martie 2009
Dilemele Ghicitorului: Pipi pe jos
(Titlul imaginii de mai sus este "Rebel-rebel" şi sursa e aici)
Am constatat că în WC-urile naţionale şi de multinaţionale găseşti pişat pe jos lângă WC. Oriunde, oricând. Ceea ce mă face să mă întreb: cât de lipsit de simţul găurii poţi să fii dacă nu poţi nimeni cu un jet de maxim jumate de centimetru diametru o gaură de jumătate de metru diametru? Nu e ca şi cum trebuie să nimereşti de la un metru cu pipiul într-o sticlă de bere (destupată). Şi presupun că nu ai atâta presiune şi pula atât de lungă încât să se mişte în toate direcţiile ca un furtun din desene animate scăpat din mână! Cum naiba îşi fut bărbaţii ăştia femeile? Cât de des aud oamenii ăştia în dormitor "nu, acolo e femurul, iubitule... uite, aici trebuie!"? Cum fac ei copii? Oare au atât de multă spermă încât o împrăştie ca un aspersor, sperând că ceva-ceva o ajunge unde trebuie? Dar dacă au spermă puţină? Şi de ce naiba îmi pasă? Poate că după o viaţă de împrăştiat pişat nu merită să-şi împrăştie şi materialul genetic. Atunci oare cum s-au născut? Oare e o genă care te face să nu te poţi pişa în WC şi să nu poţi juca baschet? Oare negrii fac pipi pe lângă WC? Sau poate un obicei dobândit? Cum? Oare aceşti oameni stau şi se uită la alţi oameni cum fac pipi pe jos şi apoi copiază şi ei? Oare se simt răsplătiţi după ce fac alături? E oare o formă de marcat teritoriul? Cine naiba ar vrea teritoriu într-un WC public? Şi cine naiba angajează un om care nu e în stare nici măcar să nimerească un pipi într-un vas de WC? Ce aptitudini ar putea avea dacă nici un lucru atât de simplu nu-l poate duce la îndeplinire? Oare e o boală? Există doctori care te pot dezvăţa să faci pipi pe jos? Oare te bat la fund şi te pun cu nasul în pişat, ca pe pisici? Cât câştigă aceşti doctori? De ce nu au multinaţionalele un curs profesional opţional de îmbunătăţire personală a ţintei pipi-ului în WC? De ce nu se fac senzori de pipi care să acţioneze un penis care iese din faianţă şi face pe pişăcios cu pişat colectat de la clinici, după ce a fost analizat, după care să rostească "ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!"? Cum o fi acasă la un astfel de om? De ce nu se alertează vecinii la mirosul de pişat stătut care răzbate din casa lui, aşa cum se alertează la mirosul de putrefacţie? De ce sunt complici cu un astfel de om? Oare are stalagmite galbene lângă vasul de WC? Oare dacă i se bagă o sondă pe uretră face pe lângă ea?
Prea multe întrebări, prea puţine răspunsuri.
joi, 26 martie 2009
Torturi anale
AVERTISMENT: Această postare nu este amuzantă şi dacă aveţi inima moale, daţi click aici.
Bine v-am regăsit, dragii mei! Azi e momentul pentru o incursiune în lumea durerilor în fund. Şi nu la figurat, pentru că ştiu că pe astea le simţim cu toţii, ci la propriu. Deci strângeţi din buci, căci ceea ce urmează este chiar făcut pentru lărgirea lor!
Călătoria de azi începe în Evul Mediu, cel mai prolific şi inventiv ev pentru torturi şi, în speţă, pentru torturile anale. Să trecem în revistă câteva dintre cele mai cunoscute.
Para Extremei Dureri (Pear of Anguish) este un dispozitiv asemanator cu o pară (când e strâns) care era inserat în orice cavitate în care oamenii îşi mai bagă şi Pula Plăcerii, mai precis gura, anusul (găozul) sau vaginul (pizda), în funcţie de valoarea de pedeapsă a instrumentului. Astfel, pentru femei adulterine era folosit vaginul, pentru homosexuali anusul, iar pentru mincinoşi, blasfemiatori (slavă Domnului că nu m-am născut atunci!) sau deţinuţi politici era folosită gura. După inserare, se rotea uşor sau repede inelul până se deschidea para parţial sau de tot. Instrumentul era folosit fie pentru obţinerea de mărturisiri (varianta soft, care te lăsa doar cu sângerări, dinţi sparţi, fisuri anale şi/sau hemoroizi), fie pentru pedeapsa cu moartea, care survenea după dureri imposibil de descris prin cuvinte. Subiecţii mureau adesea de septicemie, deoarece nimeni nu se gândea să spele Para. În ziua de azi, Para mai este folosită şi ca instrument în jocurile BSDM. Este drept şi faptul că nu am fost prin închisorile lumii să verific dacă mai e folosită ca instrument de tortură.
Leagănul (sau Scaunul) lui Iuda (Judas Chair/Cradle) este un fel de butt-plug la puterea o mie. Ca structură seamănă cu piramidele la care ne minunăm noi în Egipt, doar că sunt mai mici şi sunt din lemn. Condamnatul era legat cu sfori deasupra piramidei şi lăsat uşurel în jos până se fixa corespunzător în poziţie: cu curul în vârful piramidei. Apoi legile divine ale gravitaţiei intrau în acţiune şi pedepseau omul, care suferea o agonie lentă în timp ce sângele i se scurgea din corp pe măsură ce anusul i se lărgea dincolo de dimensiunile standard. Uneori mai era şi ajutat de către călăi, care-l ridicau şi-i dădeau drumul în repetate rânduri sau îl înzestrau cu nişte greutăţi pe care i le dădeau să le ţină puţin în mână, până se legau la şireturi. Şi se legau mult la şireturi. Bineînţeles, leagănul lui Iuda nu era curăţat niciodată. Şi, cum deja ştiţi de mai sus, dacă scăpai, de puroi în tot corpul mureai!
Ţeapa. O ştiţi, nu intru prea mult în detalii, cumva opus faptului că ţeapa intra în fundul ţepuitului şi apoi în toate detaliile anatomiei lui. Uneori ieşea pe gură. Moartea survenea lent şi dureros, în aproximativ 3 zile, pentru că nu erau afectate organe vitale (acestea erau împinse în lateral de vârful bont al ţepei). Ceea ce probabil nu ştiţi e că nu Vlad Ţepeş a inventat-o (el doar a dus-o la extrem, cantitativ şi calitativ), ci babilo-asirienii. Este instrumentul de tortură după care acest popor român este cel mai nostalgic şi de care se simte legat afectiv.
Fierăstrăul (The Saw, instrumentul de tortură, nu filmul, deși ultimul Saw a fost el însuși o tortură) era pur şi simplu un fierăstrău şi nimic mai mult. Era din acela acţionat de două persoane şi cu care se tăiau copacii, homosexualii şi femeile gravide care au păcătuit. Uneori cădeau pradă acestei torturi şi prostituatele. De obicei se strângeau mai multe victime, iar cele care urmau la rând erau obligate să privească. Moartea nu survenea decât când se ajungea la piept, iar victimele rămâneau conştiente până la sfârşit, deoarece sângele li se scurgea în creier. Uneori erau tăiate de tot în două, alteori treaba era dusă până la jumătate (buric), lăsând apoi victimele să moară uşurel pe câmp, de la infecţie, pentru că - normal - nici acest fierăstrău nu era tocmai sterilizat, dimpotrivă.
Toate aceste torturi sunt ceva mai suportabile decât audiția unei melodii cântate de Vasile Șeicaru. Dar nu trebuie să mă credeți pe cuvânt, edificați-vă:
Voi mai reveni cu alte torturi anale, ceva mai apropiate de vremurile noastre.
Bine v-am regăsit, dragii mei! Azi e momentul pentru o incursiune în lumea durerilor în fund. Şi nu la figurat, pentru că ştiu că pe astea le simţim cu toţii, ci la propriu. Deci strângeţi din buci, căci ceea ce urmează este chiar făcut pentru lărgirea lor!
Călătoria de azi începe în Evul Mediu, cel mai prolific şi inventiv ev pentru torturi şi, în speţă, pentru torturile anale. Să trecem în revistă câteva dintre cele mai cunoscute.
Para Extremei Dureri (Pear of Anguish) este un dispozitiv asemanator cu o pară (când e strâns) care era inserat în orice cavitate în care oamenii îşi mai bagă şi Pula Plăcerii, mai precis gura, anusul (găozul) sau vaginul (pizda), în funcţie de valoarea de pedeapsă a instrumentului. Astfel, pentru femei adulterine era folosit vaginul, pentru homosexuali anusul, iar pentru mincinoşi, blasfemiatori (slavă Domnului că nu m-am născut atunci!) sau deţinuţi politici era folosită gura. După inserare, se rotea uşor sau repede inelul până se deschidea para parţial sau de tot. Instrumentul era folosit fie pentru obţinerea de mărturisiri (varianta soft, care te lăsa doar cu sângerări, dinţi sparţi, fisuri anale şi/sau hemoroizi), fie pentru pedeapsa cu moartea, care survenea după dureri imposibil de descris prin cuvinte. Subiecţii mureau adesea de septicemie, deoarece nimeni nu se gândea să spele Para. În ziua de azi, Para mai este folosită şi ca instrument în jocurile BSDM. Este drept şi faptul că nu am fost prin închisorile lumii să verific dacă mai e folosită ca instrument de tortură.
Leagănul (sau Scaunul) lui Iuda (Judas Chair/Cradle) este un fel de butt-plug la puterea o mie. Ca structură seamănă cu piramidele la care ne minunăm noi în Egipt, doar că sunt mai mici şi sunt din lemn. Condamnatul era legat cu sfori deasupra piramidei şi lăsat uşurel în jos până se fixa corespunzător în poziţie: cu curul în vârful piramidei. Apoi legile divine ale gravitaţiei intrau în acţiune şi pedepseau omul, care suferea o agonie lentă în timp ce sângele i se scurgea din corp pe măsură ce anusul i se lărgea dincolo de dimensiunile standard. Uneori mai era şi ajutat de către călăi, care-l ridicau şi-i dădeau drumul în repetate rânduri sau îl înzestrau cu nişte greutăţi pe care i le dădeau să le ţină puţin în mână, până se legau la şireturi. Şi se legau mult la şireturi. Bineînţeles, leagănul lui Iuda nu era curăţat niciodată. Şi, cum deja ştiţi de mai sus, dacă scăpai, de puroi în tot corpul mureai!
Ţeapa. O ştiţi, nu intru prea mult în detalii, cumva opus faptului că ţeapa intra în fundul ţepuitului şi apoi în toate detaliile anatomiei lui. Uneori ieşea pe gură. Moartea survenea lent şi dureros, în aproximativ 3 zile, pentru că nu erau afectate organe vitale (acestea erau împinse în lateral de vârful bont al ţepei). Ceea ce probabil nu ştiţi e că nu Vlad Ţepeş a inventat-o (el doar a dus-o la extrem, cantitativ şi calitativ), ci babilo-asirienii. Este instrumentul de tortură după care acest popor român este cel mai nostalgic şi de care se simte legat afectiv.
Fierăstrăul (The Saw, instrumentul de tortură, nu filmul, deși ultimul Saw a fost el însuși o tortură) era pur şi simplu un fierăstrău şi nimic mai mult. Era din acela acţionat de două persoane şi cu care se tăiau copacii, homosexualii şi femeile gravide care au păcătuit. Uneori cădeau pradă acestei torturi şi prostituatele. De obicei se strângeau mai multe victime, iar cele care urmau la rând erau obligate să privească. Moartea nu survenea decât când se ajungea la piept, iar victimele rămâneau conştiente până la sfârşit, deoarece sângele li se scurgea în creier. Uneori erau tăiate de tot în două, alteori treaba era dusă până la jumătate (buric), lăsând apoi victimele să moară uşurel pe câmp, de la infecţie, pentru că - normal - nici acest fierăstrău nu era tocmai sterilizat, dimpotrivă.
Toate aceste torturi sunt ceva mai suportabile decât audiția unei melodii cântate de Vasile Șeicaru. Dar nu trebuie să mă credeți pe cuvânt, edificați-vă:
Voi mai reveni cu alte torturi anale, ceva mai apropiate de vremurile noastre.
miercuri, 25 martie 2009
Satanism anal: Arka Satana
De la cele sfinte (pentru creştini pasionaţi de fund), rămânem la cele sfinte (pentru satanişti). Arka Satana, căci despre ea va fi vorba, este o formaţie poloneză de satanişti supăraţi, pe lângă Dumnezeu, şi pe formaţia de muzică creştină poloneză Arka Noego (Arca lui Noe), pe care o parodiază. Formaţia formata din Litza (muzică) şi Peatz (versuri) e axată pe versuri dark şi necro-anal. Daca e aşa, numai voi îmi puteţi spune, după ce vizionaţi clipul de mai jos şi învăţaţi poloneză (mai departe de numele propriu Bogumil):
Discografia oficială a formaţieieste a fost aici.
Discografia oficială a formaţiei
marți, 24 martie 2009
Geneza
La început a fost Sfera. Şi sfera stătea pe nimic, nimic fiind. Şi totul era tăcut şi nezărit, căci nu era nimeni acolo să vadă.
Apoi, Sfera s-a spintecat în două, precum o sferă tăiată în două s-a desfăcut. Şi două hemisfere au stat pe nimic, sprijinindu-se într-un punct, fiecare, şi atingându-se într-un punct. Acel punct a primit denumirea de Atingerea Creaţiei. Şi ele stăteau cu platul în sus. Cele trei puncte făceau un triunghi. Din unu, doi. Din doi, trei.
Unu, doi, trei. Acestea sunt Cifrele Primordiale. Şi totul după aceea a fost scris din ele.
Sferele s-au învolburat. Din plat a ieşit unda. Din undă, s-au creat munţii. Din munţi au curs apele, care au făcut la poalele munţilor lacuri şi mări. Apele s-au unit între ele împotriva Pământului. Aşa au apărut oceanele, care până azi se războiesc neîncetat cu pământul, lăsând în urmă valuri şi nisip. Din neîncetata mişcare, a apărut norul şi fulgerul. Fulgerul a trăznit nisipul şi valurile înspumate, din ele sămânţă de viaţă ieşind.
Pământul privea cu vrăjmăşie sămânţa, căci ea era vie, iar el mort. Munţi s-au prăvălit peste sămânţă, dar ea a fugit cu voioşie în apă. Acolo a crescut şi s-a împărţit. Din unu, doi, din doi, patru.
Iată cum toate numerele se nasc din Cifrele Primordiale. Lăudate fie Unu, Doi şi Trei. Căci ele sunt Cărămizile Universului.
Apele erau mai puternice decât Pământurile. Căci apele înghit Pământurile, dar Pământurile nu înghit apele, decât atunci când învaţă să trăiască împreună. Şi din ape s-a întrupat fiinţă tăcută cu solzi.
Dar fiinţa tânjea pentru ce nu avea: Pământul. Căci aşa este dat vieţuitorului: dorinţă şi neînfrânare. Şi a făcut picioare, căci unde e vrere, e o cale.
Mii şi mii de milenii au trecut. Fiinţa cu solzi a căpătat păr şi coadă. Apoi a primit minte, cu care a făcut focul şi şi-a jertfit fii şi fiice la zei.
Sferele iniţiale nu au privit cu ochi buni. Triunghiul s-a tulburat şi a rostit:
"Unde e asemănarea?"
Şi a apărut Teorema Asemănării. În spatele fiinţei cu păr şi coadă au crescut două jumătăţi de sferă. Şi li s-a zis fund. Acesta este Actul Creaţiei. Şi punctul de atingere s-a numit Anus, după o prescurtare a Atingerii diviNUS. Latina a fost declarată limba oficială a lumii.
Mai târziu, Moise a primit Tablele Legii pe două pietre în formă de fund. Dar mai târziu despre asta.
Apoi, Sfera s-a spintecat în două, precum o sferă tăiată în două s-a desfăcut. Şi două hemisfere au stat pe nimic, sprijinindu-se într-un punct, fiecare, şi atingându-se într-un punct. Acel punct a primit denumirea de Atingerea Creaţiei. Şi ele stăteau cu platul în sus. Cele trei puncte făceau un triunghi. Din unu, doi. Din doi, trei.
Unu, doi, trei. Acestea sunt Cifrele Primordiale. Şi totul după aceea a fost scris din ele.
Sferele s-au învolburat. Din plat a ieşit unda. Din undă, s-au creat munţii. Din munţi au curs apele, care au făcut la poalele munţilor lacuri şi mări. Apele s-au unit între ele împotriva Pământului. Aşa au apărut oceanele, care până azi se războiesc neîncetat cu pământul, lăsând în urmă valuri şi nisip. Din neîncetata mişcare, a apărut norul şi fulgerul. Fulgerul a trăznit nisipul şi valurile înspumate, din ele sămânţă de viaţă ieşind.
Pământul privea cu vrăjmăşie sămânţa, căci ea era vie, iar el mort. Munţi s-au prăvălit peste sămânţă, dar ea a fugit cu voioşie în apă. Acolo a crescut şi s-a împărţit. Din unu, doi, din doi, patru.
Iată cum toate numerele se nasc din Cifrele Primordiale. Lăudate fie Unu, Doi şi Trei. Căci ele sunt Cărămizile Universului.
Apele erau mai puternice decât Pământurile. Căci apele înghit Pământurile, dar Pământurile nu înghit apele, decât atunci când învaţă să trăiască împreună. Şi din ape s-a întrupat fiinţă tăcută cu solzi.
Dar fiinţa tânjea pentru ce nu avea: Pământul. Căci aşa este dat vieţuitorului: dorinţă şi neînfrânare. Şi a făcut picioare, căci unde e vrere, e o cale.
Mii şi mii de milenii au trecut. Fiinţa cu solzi a căpătat păr şi coadă. Apoi a primit minte, cu care a făcut focul şi şi-a jertfit fii şi fiice la zei.
Sferele iniţiale nu au privit cu ochi buni. Triunghiul s-a tulburat şi a rostit:
"Unde e asemănarea?"
Şi a apărut Teorema Asemănării. În spatele fiinţei cu păr şi coadă au crescut două jumătăţi de sferă. Şi li s-a zis fund. Acesta este Actul Creaţiei. Şi punctul de atingere s-a numit Anus, după o prescurtare a Atingerii diviNUS. Latina a fost declarată limba oficială a lumii.
Mai târziu, Moise a primit Tablele Legii pe două pietre în formă de fund. Dar mai târziu despre asta.
luni, 23 martie 2009
Sex-Dollanescu
Românii sunt o specie ciudată: dacă în timp ce trăieşti şi valorezi ceva sunt în stare să te ignore cu încăpăţânare, ba chiar să te scuipe-n ochi şi să-ţi dea un brânci în capră, după ce ai murit te golesc de organele interne, te umplu cu lacrimi şi te ridică sus pe un piedestal în fundul gol, să ţi se vadă valoarea învineţită şi chircită! Apoi tot ei se aruncă flămânzi asupra leşului tău şi-l acoperă cu sărutări fierbinţi, întrecându-se în omagii pentru a-ţi mânca posmagii de la pomană. Cu cât mai abitir te laudă, cu atât pricepi că ai de-a face cu inşi vanitoşi, care şi-ar dori şi ei la nunta lor cu viermii să fie lăudaţi în acelaşi fel. Asta dacă sunt persoane publice şi oarecum cunoscute.
Românul de rând are altă meteahnă: poza cu mortul. Parte şi din laşitate (pentru că celebritatea pompată cu substanţe de îmbălsămare nu mai poate să-l respingă pe paparaţ), parte şi din fudulia de a putea scoate apoi telefonul mobil în faţa oricui şi de a spune: "Am fost la Dolănescu bă! Uite ce bine arăta, săracul!". Nesigur pe talentul său propriu, românul de rând caută să se întovărăşească măcar vizual cu oricine crede el că e valoros, ca să se molipsească de valoare prin alăturare. Şi când zic "valoare", zic "notorietate", pentru că la români e simplu: cine e cunoscut cât de cât e valoros, chiar dacă e un terchea-berchea care a supt, s-a ploconit sau a călcat pe cadavre ca să-şi iţească iţarii în public. Mă aştept la funeralii naţionale în ziua în care va muri Esca (sper eu să pice de un 1 Decembrie), dar la un rând discret într-un cotidian în ziua în care va muri Agopian, Perjovschi sau Djuvara.
Faptul că românii se află într-un profund deficit de regalitate e ilustrat şi de titlurile "regale" pe care le primesc morţii. Bunăoară, rapsoduleţul cu vocea subţire, care a decis să se retragă din politică şi "să-l slujească pe Dumnezeu" la bătrâneţe, a căpătat negreşit titlul de "Regele muzicii populare" dar şi pe cel de "mare român şi patriot"! Oare ce titlu va primi Andra "Playback" când va muri? Sau Dan Negru? Sau pestilenţialul Dan Diaconescu? Sau reputatul Nistorescu, spaima motocicliştilor? Sau Laura Andreşan? Sau Bahmu?
La spectacolul jalnic al miilor de români bătându-se şi spărgând uşile Ateneului Român (chiar, ce cauta acolo Britney Spears-ul muzicii populare?) ca să vadă figura de ceară a decedatului Bălălău contribuie şi mass-media, care fac puncte bune de rating din moarte, mortăciuni şi morţii măsii şi din altă jalnică trăsătură a populaţiei: bocirea mortului, dusă într-atât la extrem, încât nu mai contează CINE moare, jale să fie.
După ce şi-a făcut poftele cu Sex-Dollănescu, acest popor necrofil aşteaptă înfrigurat următorul mort cunoscut. Până atunci, înapoi la morţii necunoscuţi de la ştirile de la ora 5. Andreea, ai legătura.
Românul de rând are altă meteahnă: poza cu mortul. Parte şi din laşitate (pentru că celebritatea pompată cu substanţe de îmbălsămare nu mai poate să-l respingă pe paparaţ), parte şi din fudulia de a putea scoate apoi telefonul mobil în faţa oricui şi de a spune: "Am fost la Dolănescu bă! Uite ce bine arăta, săracul!". Nesigur pe talentul său propriu, românul de rând caută să se întovărăşească măcar vizual cu oricine crede el că e valoros, ca să se molipsească de valoare prin alăturare. Şi când zic "valoare", zic "notorietate", pentru că la români e simplu: cine e cunoscut cât de cât e valoros, chiar dacă e un terchea-berchea care a supt, s-a ploconit sau a călcat pe cadavre ca să-şi iţească iţarii în public. Mă aştept la funeralii naţionale în ziua în care va muri Esca (sper eu să pice de un 1 Decembrie), dar la un rând discret într-un cotidian în ziua în care va muri Agopian, Perjovschi sau Djuvara.
Faptul că românii se află într-un profund deficit de regalitate e ilustrat şi de titlurile "regale" pe care le primesc morţii. Bunăoară, rapsoduleţul cu vocea subţire, care a decis să se retragă din politică şi "să-l slujească pe Dumnezeu" la bătrâneţe, a căpătat negreşit titlul de "Regele muzicii populare" dar şi pe cel de "mare român şi patriot"! Oare ce titlu va primi Andra "Playback" când va muri? Sau Dan Negru? Sau pestilenţialul Dan Diaconescu? Sau reputatul Nistorescu, spaima motocicliştilor? Sau Laura Andreşan? Sau Bahmu?
La spectacolul jalnic al miilor de români bătându-se şi spărgând uşile Ateneului Român (chiar, ce cauta acolo Britney Spears-ul muzicii populare?) ca să vadă figura de ceară a decedatului Bălălău contribuie şi mass-media, care fac puncte bune de rating din moarte, mortăciuni şi morţii măsii şi din altă jalnică trăsătură a populaţiei: bocirea mortului, dusă într-atât la extrem, încât nu mai contează CINE moare, jale să fie.
După ce şi-a făcut poftele cu Sex-Dollănescu, acest popor necrofil aşteaptă înfrigurat următorul mort cunoscut. Până atunci, înapoi la morţii necunoscuţi de la ştirile de la ora 5. Andreea, ai legătura.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)