(continuare din
partea a I-a)
...domnea un întuneric greu, pe care-l simţeai fizic, un anti-unt pe care-l puteai tăia cu cuţitul. Sau cu lanterna mea, care mi-a revelat un perete plin de dulapuri de fier, o masă, câteva paturi acoperite de pături şi un întrerupător pe perete, care îmi aştepta degetul de când lumea. Nu l-am mai lăsat să aştepte niciun moment în plus şi l-am apăsat, moment în care am fost orbit de un flash de lumină, iar întunericul de dinainte a devenit şi mai greu.
Apoi, bâjbâind, m-am trântit pe unul din paturi, o mare greşeală, pentru că s-a ridicat o coloană jucăuşă de praf care m-a făcut să tuşesc. După ce m-am potolit am admirat dansul micuţelor particule de praf în lumina lanternei. Erau atât de liniştite, ca o ninsoare în sus, încât am simţit miros de portocale în nas şi am început să fredonez o melodie de Crăciun, una din miile de reclame care invadează televizorul si radioul în perioada bucuriei celor care vând te-miri-ce.
După ce a trecut momentul de linişte, am început să analizez situaţia, gândindu-mă ce este de făcut. În primul rând, trebuia să ies la suprafaţă, să aduc câteva becuri (să am şi de rezervă), împreună cu câteva ustensile de curăţat. Eu şi praful: locul era prea mic pentru amândoi, cineva trebuia să plece. I-am mulţumit lui Dumnezeu că m-a pus deasupra prafului pe scara evoluţiei şi am plecat, nu înainte să închid uşa la loc cu grijă şi să mă rog ca în oraşul ăsta să nu mai existe oameni atât de mânaţi de curiozitate ca mine.
M-am întors câteva ore mai târziu, după o vizită la hipermarketul din colţ, însoţit de următoarele: trei becuri, două de 60 W şi unul de 100 W, o găleată de plastic, un pachet de lavete, detergent de spălat pe jos, un mop, o muşama de pus pe masă (sunt, totuşi, român!), vaselină, vată, spirt, o trusă de scule care includea şurubelniţe de diferite mărimi şi capuri, un patent, un ciocan, chei tubulare de diferite mărimi şi capuri şi alte mărunţişuri. În plus, mi-am luat o sticlă de apă plată, gumă Orbit şi un pachet de biscuiţi. Nu vrei să îţi pută gura când te apuci de treabă, mereu am fost de principiul ăsta. E deranjant şi îţi ia mintea de la ceea ce ai de făcut.
După ce am deschis uşa (de data asta mult mai uşor), m-am suit pe masă cu lanterna în gură, după ce am dezinfectat-o cu spirt. Apoi am desfăcut cu grijă şuruburile care ţineau grilajul becului de pe tavan, am schimbat becul, m-am dat jos, am aprins lumina şi m-am suit înapoi pe masă, înşurubând la loc grilajul. La sfârşit mi-am zis: "Aşa, becule, acum nu mai ai unde să fugi!" şi am râs gândindu-mă la mine ca la un temnicer de becuri.
Am ieşit pe holul plin de robinete cu găleata, gândindu-mă că nu va fi greu să o umplu. Însă trebuia să o fac din prima bine, pentru că nu îmi puteam permite să o murdăresc. Am găsit câteva robinete şi le-am pipăit, până am dat de cele calde. Nu poţi da greş cu o ţeavă cu robinet cald, apa cu rahat este cu siguranţă rece. Am avut dreptate şi, în plus, o găleată umplută pe jumătate cu apă fierbinte, cu care m-am întors la bec, praf şi libertate.
Detergentul s-a amestecat repede cu apa caldă, iar laveta şi mopul au supt cu sete din amestecul nou creat. Apoi am început să frec...
(va urma)
.gif)
