Rasismul: forma suprema de gandit cu fundul

Acum ceva vreme, în poligon la Ilioara, în timp ce plecam spre casă, am trecut pe lângă doi ţigănuşi murdari şi prost îmbrăcaţi, unul mai mititel şi altul ceva mai mărişor. Cel mititel s-a uitat spre cel mai mare şi l-a întrebat, referitor la mine: "Nenea mă bate?". Mi s-a rupt inima instantaneu.

N-am fost niciodată rasist, deşi am înjurat ţiganii manelişti din faţa blocului şi am avut fantasme cu bazuci aţintite spre maşinile lor bubuitoare. Am fost înjurat de ţigani. Oprit pe stradă când eram mic şi întrebat de "suprize". Chiar şi bătut odată gratuit, după faimoasa replică "cât e ceasu?"

Toate astea n-au fost suficiente pentru a deveni cu adevărat rasist. Sigur, urăsc ţiganii burtoşi, cu lanţ de aur, care ne sfidează din maşini scumpe. Dar în egală măsură urăsc românii burtoşi, cu lanţ de aur, care ne sfidează din maşini scumpe. Urăsc ţiganii care fură în RATB, însă chiar mai mult de atât urăsc românii care ne fură cu miliardele. Îi vedeţi. Îi votaţi. Iar apoi vă întoarceţi la "urăsc ţiganii pentru că sunt un popor de hoţi".

E uşor să urăşti. E mult mai greu să înţelegi. Iar noi, oamenii, suntem în general comozi. Viaţa e grea mai tot timpul cu noi, de ce să nu facem lucrul uşor când avem ocazia?

A judeca şi a urî oamenii bazându-ne pe culoarea pielii lor este o prostie, o prostie din categoria judecării oamenilor după sexul lor, religia lor, etnia lor, sau naţionalitatea lor, orientarea lor sexuală sau înălţimea lor, clasa lor socială, regiunii din care fac parte, muzica pe care o ascultă sau handicapurile lor. În final, singurul criteriu după care ar trebui să judecăm un om este strict cel al raportului său personal cu tine. Şi nici măcar acesta nu e un criteriu valid.

Urâţilor, dacă urâţi, urâţi asta: